Trei tentative de ecranizare a seriei Dune am contabilizat până azi, toate fiind din al nostru punct de vedere eșecuri lamentabile. Cel mai greu de redat pe peliculă sunt subtilitățile care guvernează relațiile inter-umane și inter-caste, dar și procesul permanent extrem de activ al psihicului celor care au primit educația exclusivistă rezervată acestora.
Dune nu este altceva decât o extrapolare a civilizațiilor antice și proiectarea într-un viitor extrem de îndepărtat. Multe elemente sunt cât se poate de familiare, dar Frank Herbert a avut geniu de a le înstrăina profund.
Prima tentativă de a reda în imagini și sunet a universului fascinant plasat într-un viitor posibil pentru speranța de viață a civilizației umane a aparținut regizorului David Lynch, poate singurul care a reușit să se apropie de o atmosferă cât de cât de cea a Dunei. Fără efecte speciale adecvate nu a avut din start mari șanse de reușită, având în vedere că anumite evenimente trebuiau să aibă dimensiuni monumentale. Practic, cele două conflicte majore au avut intensitatea unor ciorăvăieli între papuași și beduini. De remarcat, însă, interpretarea ireproșabilă a personajului Alia. Inegalată și inegalabilă. Fără a menționa scurta, dar intensa prezență a celebrului Sting.
A doua tentativă a fost cea mai reușită din punct de vedere al transpunerii romanului inclusiv ca durată. Astfel am rămas cu patru părți care cuprind volume Dune, Mântuitorul Dunei și Copii Dunei. Tentativă OK, dar lipsită de profunzime.
A treia încercare ar fi trebuit să fie mai cu noroc, mai ales că tehnologia permite azi realizarea unor efecte speciale perfect coordonate cu imaginația celor care se consideră artiști. Dezamăgire totală! Extrem de slabă și superficială producția lansată în această toamnă. Personajele sunt total deplasate, în special Doamna Jessica. Femeia era defectă doar după standardele Bene Gesserit, însă era un monument de control pentru orice neavizat. Trăirile sale interne nu era niciodată lăsate libere, precum au fost în interpretarea penibilă a suedezei Rebecca Ferguson. Leșinată, fără pic de vlagă. Total opus personajului creat de Frank Herbert, mai puternic în spirit, cu toate ezitările, decât însuși Împăratul sau Cucernica Sa Maică Dreptvorbitoare.
Elemente cheie din înțelegerea relațiilor care conduc la apariția Împăratului Zeu al Dunei sunt tratate tangențial sau chiar sun total ignorate, ceea ce denotă o lipsă totală de considerație față de cea mai comprehensivă poveste creată de mintea umană până în prezent.
Recunosc, sunt fan al Dunei. Sunt Stăpânul Dunei. Am Duna în toate edițiile și în toate variantele publicate pe care le-am putut achiziționa, în română și engleză. Ce e cu adevărat minunat când citești Duna, cel puțin prima parte, este faptul că mereu descoperi noi subtilități, noi sensuri ale unor evenimente pe care anterior ai crezut că le-ai elucidat complet. Secretul Dunei stă tocmai în suma misterelor oamenilor care interacționează cu Arrakis, cu mirodenia și cu adevărații stăpâni ai planetei deșert.
Dune trebuie citită și răscitită de zeci de ori de orice regizor, de orice scenarist, care dorește să redea pe peliculă o cât de mică similitudine cu ceea ce a avut în cap Frank Herbert.
Nu trebuie să mă creadă cineva pe cuvânt! E suficient să citească cartea și, ulterior, întreaga serie…